Poete

  • Je Ba

    Bio

    Jesica Baciu (n. 1985, Bârlad) a absolvit Facultatea de Litere din Cluj-Napoca și masterul de lingvistică în cadrul aceleiași facultăți. A fost librar, corector la ziar, content writer, profesor, traducător, coordonator programe ong, trainer, agent call-center, șomer. Jes este cartea sa de debut în poezie.

    Jes

    Statement

    De obicei, deschid gura doar după ce m-am mirat şi amuzat; mi-ar plăcea să îmi vină natural să o fac mai des. Sau să îmi vină mai uşor să spăl tot ce e în chiuvetă, nu doar farfuriile şi cănile. Dacă vreau să scandalizez pe cineva, îi spun ca nu îmi place salata de vinete, dar nu vreau.

    “Și, dacă a existat vreodată o lirică feminină, deși nu cred asta nicio secundă - e doar o expresie inventată pentru uzul unor critici loviți de neputință -, atunci ceea ce nu a existat niciodată nu va mai fi niciodată la fel după Jesica Baciu”

    Svetlana Cârstean

    Noapte bună tuturor băieților de aseară

    ies și mă pun la masă cu cine apuc
    râd toată noaptea la glumele băieților
    pentru că noutatea e pofta mea cea mai mare

    aseară am sărutat un scorpion
    care a dat din coadă de bucurie

    atinge-mă cu selfie stickul tău
    a rămas ceva ce mi-ar plăcea să fac cu tine
    dacă și inima ta e la fel de mare

    Oameni

    doi oameni se pot întoarce din aceeași călătorie
    și unul dintre ei să aibă
    mai mult noroi pe haine decât celălalt

    un om poate să se așeze în autobuz
    lângă altul care citește
    și să audă cum
    din când în când acesta scapă sunete afară

    cineva poate să creadă că lui
    nu i-a stat niciodată bine cu părul ud

    un om poate să-l întrebe pe altul
    Tu auzi toate cuvintele rostite într-o propoziție?

    un om poate deschide într-o dimineață ușa
    și să ne vadă pe noi în curte

    cineva poate să fie acum în cameră cu sora-sa
    și ea să vadă flăcări peste tot

    cineva ar putea ști
    de ce am vrut noi să deschidem fereastra atunci,
    dacă era deja deschisă.

    Reality

    unii își iau
    câte-un câine și aleargă deodată cu el
    fără dureri de picioare, fără
    respirație grea
    unii spre alții păstrând mereu
    o distanță mică între ei
    exaltați de la trezitul devreme
    realitatea mă odihnește, doamne
    pe dealurile însorite
    pepenii păziți de cîini care hibernează
    cu ochii deschiși
    peste pepeni se așează căldura
    peste câini se așează căldura
    realitatea e odihnitoare
    bunătățile nu s-au sfârșit
    îndurările nu sunt pe terminate

    Good Night to All the Boys From Last Night

    I go out and sit around with whoever
    I laugh all night at the boys' jokes
    because novelty is my biggest craving

    last night I kissed a scorpio
    that wagged his/its tail with joy

    touch me with your selfie stick
    there's something left I'd like to do with you
    if you have as big a heart

    People

    two people could return from the same trip
    one of them having
    more mud on his clothes than the other

    a man could sit on the bus
    next to another one reading
    and hear how
    every once in a while they/he lets out sounds

    someone could believe
    wet hair never suited them/him

    someone could ask someone else
    Can you hear all the words uttered in a sentence?

    someone could open the door one morning
    and see us in the yard

    someone could be right now in the same room as their/his sister
    and she could see flames everywhere

    someone could know
    why we wanted to open the window back then,
    if it was already open.

    Reality

    some get
    a dog and run by its side
    no pain in their legs, no
    heavy breathing
    towards each other always keeping
    a slight distance between them
    uplifted from rising up early
    reality is restful, god
    on the sunny hills
    melons guarded by hibernating dogs
    eyes wide open
    heat lingers over the melons
    heat lingers over the dogs
    reality is restful
    delights aren't over
    mercies aren't running low

  • T Co

    Bio

    Teodora Coman (n. 1976, Sibiu) a publicat poezii în revistele „Dilema Veche”, „Arca”, „Euphorion”, iar din 2011 scrie cronici de carte în revista „Poesis Internațional”. A debutat la Casa de Editură Max Blecher cu volumul Cârtița de mansardă (2012), după ce anterior fusese prezentă cu un grupaj de texte în antologia colectivă Ziua cea mai lungă (2011). În 2017, a revenit la Casa de Editură Max Blecher cu volumul de versuri foloase necuvenite.

    soft guerilla

    foloase necuvenite

    „Pe lângă proză, poezia mi se pare un impresionism exacerbat, care fentează prin fragmentarism și mizează pe fulgurația revelației în locul unei înțelegeri con- stante, continue, extinse a vieții”

    „În loc să închizi realitatea în cușcă, doar pentru a te plimba în siguranță printre exponatele ei, mai bine te închizi tu într-o cușcă mobilă, la fel de sigură, și le lași pe ele libere, să le poți observi de-adevăratelea, în mișcarea lor autentică. Încerc să mă reduc cât mai mult la funcția de observare, pentru că resimt o anume toxici- tate subiectivă”


    se poate trăi
    fără instrucțiuni de folosire
    fără costum de baie
    fără termometru
    fără instalații de crăciun
    fără pauză de țigară
    fără curiculum vitae
    fără interfon
    fără carnet de șofer
    fără scară de incendiu
    fără niveluri de încredere
    fără lopeți pentru zăpadă
    fără asigurări private
    fără șervețele umede
    fără suplimente de viteză
    fără roată de rezervă
    fără mănuși de protecție
    fără drepturi de autor
    fără documente salvate
    acum există opțiunea
    autosave


    avem o concepție primitivă și romantică despre liniște
    spune un personaj abisal cu delir netratabil
    și are dreptate dacă mă gândesc la liniștea autoimpusă
    a părinților
    care fac dragoste pentru a nu trezi copilul de alături
    se mai încheie o zi
    un orgasm
    un citat
    populația își continuă declinul
    demografic
    noroc că în orice casă există o femeie care știe
    când să facă zgomot
    cu diversele ei aparate
    de gătit
    de spălat
    de aspirat
    de epilat
    nici măcar cearta nu se mai aude


    dragostea pare inertă așa cum dormitează pe prag
    dar simte mirosul de om de la distanță
    dragostea își ostoiește foamea și setea
    numai cu trup cald
    dragostea n-are de gând să mănânce sănătos
    nu-și va schimba în ruptul capului
    stilul de viață

    emisii sonore

    o voce puternică nu e neapărat frumoasă, iar una ascuțită, nu
         neapărat feminină
    sunetul nu are gen, dar vocea este sunet însoțit de gen
    cu doze implicite
    de alteritate.
    auzi destule timbre de care nu îți dai seama
    dacă sunt feminine sau masculine
    dar poate că nu ai tu ureche muzicală pentru ele, sau poate că
    cineva a fumat toată viața în exces, sau poate că ține dinadins
          tonul scăzut din jenă față de propriile emisii sonore.
    poți locui în genul tău fără să te sufoci?
    cât te ajută o voce ocupată cu un singur subiect
    până la epuizare?
    fluctuația îți permite să respiri:
    ezitare constructivă între identitate și contra-identitate
    între viață și contra-viață.
    linia continuă de la care încerci să nu te abați este o abstracție
    o convenție rutieră de separare a sensului
    de contrasens. linia continuă e sunetul unei inimi care nu mai
          bate.
    e destul să te asculți citind în variantă înregistrată
    să nu mai vrei să o faci a doua oară.
    chiar dacă vocea are gen
    cei profesioniști îl pot neutraliza suficient
    cât să nu mai stârnească interes biografic.

    și să dea tonul potrivit oricărui personaj
    din filmele de animație.
    pregătește-te din timp pentru lectura publică.
    ar fi bine să te asculte și aproapele, chiar dacă tu nu-l iubești
    si nu-l soliciți
    tocmai fiindcă el îți vrea doar binele.
    exersează singură în fața oglinzii
    cu pauze generoase între versuri.
    imită-l pe poetul preferat.

    harvey

    am trecut prin prea multe furtuni emoționale
    să mă mai sperie ceva

    n-am cerut ajutor,
    m-am evacuat singură din zona de calamitate

    cu cât ești mai departe, cu atât crezi mai puțin
    că ai locuit acolo, unde se evaluează pierderile

    și dacă aș fi fost avertizată din timp
    n-aș fi luat vreo măsură specială

    autoritățile au o singură grijă, ca de obicei:
    să dea un nume catastrofei
    dinainte ca ea să se producă

    dacă n-aș fi avut în degete
    forța cu care omul se agață de viață
    puteam fi zmeu pe asemenea vânt

    jos, lumea e naturală, plutește în derivă
    nu-mi dau seama în ce specie de copac
    m-am urcat nici ce anume simt

    aștept zgomotul elicopterelor
    plecate în survol după supraviețuitori

    o să zbor pentru prima dată în viață
    atârnată de o frânghie


    one can live with
    no user instructions
    no swimsuit
    no thermometer
    no christmas lights
    no cigarette break
    no resume
    no buzzer
    no driving license
    no fire exit
    no levels of trust
    no snow shovels
    no private insurance
    no wet wipes
    no extra speed fees
    no spare tire
    no safety gloves
    no copyright
    no saved documents
    now we have the option
    autosave


    we have a primitive and romantic view on silence
    said an abysmal character with untreatable delirium
    and he’s right if I think of the self-imposed silence
    of our parents
    making love so as to not wake up the kid in the next room
    another day is over
    another orgasm
    one more quote
    the population continues
    its demographic decline
    thank god there is a woman in every house who knows
    when to make noise
    with her different
    cooking
    washing
    cleaning
    shaving
    appliances
    you can’t even hear the fighting anymore


    love seems numb dozing on the doorstep
    but can smell a human from afar
    love appeases its hunger and thirst
    only with warm bodies
    love won’t eat healthy
    will never ever change its
    lifestyle
    not in a million years

    sound emissions

    a strong voice is not necessarily beautiful, and a high-pitched one, not
    necessarily feminine
    sound has no gender, but the voice is made up of sound and gender
    with implicit doses
    of alterity.
    there are plenty of timbres that you couldn’t say
    if they are feminine or masculine
    but maybe it’s because you don’t have a musical ear, or maybe
    someone has been a heavy smoker all their life, or maybe they
    keep their tone down on purpose, embarrassed by their own sound emissions.

    can you live in your own gender without suffocating?
    Of what use can a voice focussed on just a single subject be?
    fluctuating allows breathing :
    constructive hesitation between identity and counter-identity
    between life and counter-life.
    the continuous line that you try not to stray from is an abstraction
    a road sign convention of separating traffic lanes.
    the continuous line is the sound of a heart that stopped
    beating.
    listening to your own recorded voice reading is enough to make you
    not want to go through this ever again.
    even if the voice is gendered
    professionals can neutralize it enough
    so that it stops arousing interest in the biography.

    and so that it conveys the perfect tone for any
    cartoon character. prepare in advance for the public reading,
    it would be good to be heard by thy fellow men, even though you don’t love them
    and you don’t call for them
    precisely because they only want what’s best for you.
    practise alone in front of a mirror
    pausing generously between lines.
    imitate your favourite poet.

    harvey

    I’ve been through too many emotional storms
    to be scared by anything anymore

    I didn’t ask for help
    I evacuated myself from the disaster area

    the farther you are, the less you believe
    that you used to live there, where losses are assessed

    and even if I’d been warned in time
    I still wouldn’t have taken any special measures

    the authorities have only one concern, as usual:
    naming the catastrophe
    before it happens

    if my fingers didn’t have
    the very strength one clings to life with
    I could’ve been a kite on such a wind

    below, the world is natural, adrift
    I cannot tell what kind of tree
    I climbed onto nor what I feel

    I am listening for the sound of the helicopters
    that have gone looking for survivors

    for the first time in my life I will fly
    hanging from a rope

  • Sv Cr

    Bio

    Svetlana Cârstean a debutat în 1994, în cadrul volumului colectiv Tablou de familie. Volumul de debut individual, Floarea de menghină (2008), a fost recompensat cu Premiul pentru Debut în Poezie al Uniunii Scriitorilor, Premiul pentru Debut al revistei România literară, Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu și Premiul Radio România Cultural pentru Poezie. Floarea de menghină a fost publicată în Suedia la editura Rámus, în 2013, în traducerea poetei suedeze Athena Farrokhzad.
    În 2015 a lansat volumul Gravitație, la Editura Trei. Volumul a fost tradus și publicat în Norvegia de către editura Audiatur, în 2017.
    În aprilie 2016, împreună cu Athena Farrokhzad, a lansat în Suedia volumul comun Trado, publicat la Editura Albert Bonnier, în colaborare cu editura Rámus. Cartea a apărut în 2016 la Editura Nemira, iar traducerea poloneză, la Editura Lokator, a fost lansată în iunie 2019.
    Textele sale au fost traduse în diverse limbi: engleză, franceză, italiană, suedeză, norvegiană, cehă, catalană, slovenă, spaniolă, poloneză, ebraică.

    A coordonat la Editura Pandora M (Grupul Editorial Trei), propria colecție de poezie, “Cercul Poeților Apăruți”. Din 2016, coordonează colecția de poezie Vorpal, la editura Nemira.

    A inițiat și curatoriază seria de dezbateri și conferințe Intersecțiile de miercuri, care are loc săptămânal la hotspotul cultural Rezidența BRD Scena9. Intersecțiile de miercuri au ajuns la cel de-al cincilea sezon și au fost completate între timp cu Intersecțiile de sâmbătă pentru copii. Este de asemenea inițiatoarea, alături de scriitoarea Ana Maria Sandu, a proiectului de ateliere de citit, scris și dezvoltare a gîndirii critice în rândul copiilor și al tinerilor, Incubatorul de lectură. Incubatorul de lectură implică deja o experiență de aproape patru ani și lucrul cu peste 1000 de copii, implicit crearea unei noi metode de a lucra cu tinerii și copiii pornind de la textul literar.

    Svetlana Cârstean a scris scenariul piesei despre fenomenul Colectiv cu titlul 153 de secunde, spectacol-performance regizat de Ioana Păun, care a avut prima reprezentație în toamna anului 2018.

    Nu cred în literatură feminină, ea e doar o fantomă taxonomică menită să ne amintească mereu de unde venim, cred însă în forța din ce în ce mai imposibil de evitat a poetelor care au publicat și publică constant în ultimii ani. Vocea va fi, în poezie, mereu mai importantă decît genul.


    sînt fata decalajului
    rezultatul contorsiunii
    efectul neîntoarcerii
    fătului cu capul în jos
    sînt efectul frumuseții grăbite și trecătoare
    consecința excitației și a nerăbdării
    sînt amiaza în care
    v-ați cunoscut
    și seara în care ea
    a plecat
    sînt copilul adoptat
    de un tată
    și 39 de mame
    sînt victoria legii care constrînge
    gloria tîrzie a eșecului
    sînt 39 de fete nedorite
    sînt farul din Shabla
    unde fiecare marinar
    știe că e la jumătatea distanței
    (dintre Sulina și Istanbul)
    dintre tatăl care a început
    și tatăl care
    a sfîrșit
    dintre ceea ce ar fi putut fi
    și ceea ce vine
    sînt plăcerea de a pili colțurile
    și de a rotunji unghiurile
    sînt fiica interdicțiilor
    și supraviețuitoarea lor
    sînt fiica decretului
    a industriilor vechi
    a fostelor metode
    de fabricare
    și a risipei moderate
    sînt fiica aceea care vine pe furiș
    și face foarte mult
    zgomot

    sînt fata oricui vrea
    aparțin tuturor

    el spune
    piersicile astea sînt în afara curții
    ele nu aparțin nimănui
    nimănui din Shabla
    le putem mînca

    adoptă-mă ca pe-o pisică albă
    din mijlocul drumului
    fără milă
    și fără remușcări


    I am the daughter of delay
    the result of contortion
    the effect of the not-turning downwards
    of the foetus’ head //
    head not having turned down
    I am the effect of rushing and fleeting beauty
    the consequence of excitement and impatience
    i am the noon when
    you met
    and the evening when she
    left
    I am the adopted child
    of one father
    and 39 mothers
    I am the victory of a law that coerces
    the late glory of failure
    I am 39 unwanted girls
    I am the lighthouse of Shabla
    where every sailor
    knows he is halfway
    (between Sulina and Istanbul)
    between the father that started
    and the father that
    ended
    between what could have been
    and what is coming
    I am the pleasure of filing corners
    and rounding angles
    I am the daughter of prohibitions
    and their survivor
    I am the daughter of the decree
    of old industries
    of outdated methods
    of manufacturing
    and of moderate waste
    I am that daughter that comes furtively
    and makes a lot of
    noise

    I am the daughter of whomever wants
    I belong to everyone

    he says
    these peaches are outside the yard
    they don’t belong to anyone
    to anyone from Shabla
    we can eat them

    adopt me like a white cat
    in the middle of the street
    with no mercy
    and no remorse

  • A Gv

    Bio

    Anastasia Gavrilovici (n. 1995, Iași) a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București, iar acum își continuă studiile la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, în cadrul masteratului „Societate, Multimedia, Spectacol”. A publicat poezie și articole în reviste și antologii, a colaborat cu diferite publicații din țară, printre care și „Observator cultural”, „Timpul”, „Zona nouă” și „Alecart”. În prezent este redactor al revistei „Poesis internațional” și traduce literatură din engleză, franceză și spaniolă.

    Industria liniștirii adulților

    Statement

    Mașinăria scrisului se pune în funcțiune uneori ca o Dacia 1300, alteori ca nava Enterprise. Uneori e suficient să o scot din viteze și să o las să alunece lin, alteori e nevoie de combinația potrivită de butoane și manete ca să decoleze. Asta îmi place probabil cel mai mult la poezie, că nu știu niciodată când, unde, cum o să se întâmple, de unde o să vină stimulii și în ce direcție o să evolueze un text. Uneori am în cap o singură imagine sau un singur vers despre care știu că vreau să vorbesc, alte ori e pur și simplu o atmosferă, un miros, o anumită melodie, o sumedenie de mici detalii care creează o fisură în armura lucrurilor și apare poezia. Vorba cântecului, there’s a crack in everything, that’s how the light gets in. Aș vrea ca, prin ceea ce scriu, să fiu o dronă, un satelit care înregistrează imagini și le stochează, să documentez realitatea mea, lumea în care trăiesc și firește, tectonica plăcilor mele, muzica zonelor de subducție.

    “Chiar dacă o lasă rece postsinceritatea, tânăra poetă o cultivă ca nimeni alta într-un melanj de sensibilitate și cerebralitate, cu certă vocație regizorală, în care umanul atins de entropie fie se refugiază în substitutele lui chimice, tehnologice, virtuale, fie se recompune în variante cinematice apocaliptice («o simfonie în boxele unui abator»), în instalații sau performance-uri, cu noua medialitate a emoției simula(n)te. Toate poemele surprind un eu fragil, care înregistrează simptomele fiorului existențial postuman, pe fundalul perplex al dorinței de supraviețuire și al propriei inadecvări.”

    Teodora Coman

    “Anastasia Gavrilovici scrie o poezie energică, chiar exuberantă, despre o lume în bună măsură falsă, căreia îi refuză universurile compensatorii, pasiunile mimate, fericirea-paleativ. Rezistența ei e una eficientă, constând în observație ironică și asociere metaforică, schimbând mereu regulile jocului, pentru că jocul e unul corupt. (…) Rezultă o poezie excelentă, o voce originală și autentică, dar mai ales un mesaj care te pune pe gânduri.”

    Doris Mironescu

    e doar tristețe

    Nu e depresie, e doar tristețe, impactul locului gol din pat
    unde dragostea apare și dispare ca o eczemă, un punct
    roșu pe radarul unor marinari daltoniști. Nu e depresie, ci
    mai degrabă o dezamăgire plină de duioșie când știi că nimic
    nu deosebește gura întredeschisă de plăcere de după
    orgasm de cea a unei fetițe cu polipi în timpul somnului.
    Mâna mea care mângâie de patru ani același bărbat și
    mâna unui jucător de tenis sunt la fel: urâțite, umflate, dar sigure.
    Obediente. Cândva știam să spun cuvinte salvatoare, să asamblez
    după instrucțiuni androizi veseli, să croșetez plase de siguranță pentru acrobați,
    spitale de nebuni și multinaționale. Prezența mea era dorită, simțită,
    treceam prin fața senzorilor, iar ei mă recunoșteau, dându-mi apă, săpun și lumină.
    Acum nu-mi mai cere nimeni nimic. Răspund doar la mailuri și comenzi simple
    vă rugăm să ridicați cardul vă rugăm ridicați banii vă rugăm să ridicați chitanța.
    Dar nu e depresie, nici măcar un pic, nici măcar din greșeală, deși am
    o inimă de camembert și, înfipt în ea, stegulețul unei capitale habsburgice
    în care nu mai vreau să mă întorc niciodată. E doar tristețe,
    doar un simplu fenomen demografic ce va dispărea odată cu noi. Pâcla aceea
    groasă pe care copiii o pictează în jurul munților la ora de desen și
    fără de care peisajul ar fi incomplet. Așa că fii liniștit, nu te întreba ce
    limbă vorbesc oamenii în visele maimuțelor, mai aprinde-ți o țigară,
    vino acasă la orice oră. Sunt aici și te aștept, fiindcă nu e
    depresie, e doar tristețe.

    Vieţile altora

    Citesc despre vieţile altora pe Wikipedia,
    despre Sven Marquardt, paznicul de la Berghain care nu lasă oamenii să
    intre în club dacă nu le place faţa lor, despre Sfânta Mare Muceniţă
    Anastasia, izbăvitoarea de otravă și despre pisica
    moștenitoare a lui Karl Lagerfeld. Dacă cineva ar încerca să-mi
    povestească viaţa pe Wikipedia n-ar întâmpina nicio dificultate.
    La nici 24, are ceva din ritmicitatea și limpezimea unei perfuzii.
    Micile și marile bucurii, nuanţele emoţionale, lucrurile care îmi fac inima
    ferfeniţă stau aliniate și strălucesc îmbietor, ca niște bucăţele
    multicolore de sushi într-o cutie năpădită de furnici. Am iubit
    un singur bărbat, care acum se întoarce spre mine când nu-și găsește
    cuvintele, iar asta mă face fericită. Când lipsește, mă apucă o
    tristeţe mocnită, ca atunci când te-ai străduit 3 luni să pui
    plastic la plastic, sticlă la sticlă, hârtie la hârtie și vine mașina de gunoi
    și ţi le varsă pe toate la un loc. Copilul meu, acum cât o boabă de fasole,
    întâmpină celelalte boabe de fasole din salata mâncată la prânz.
    Conţin fibre, magneziu și neurotransmiţători esenţiali pentru memorie,
    terminologii exacte, aducătoare de liniște.
    Sunt încă tânără, fertilă, răbdătoare, o tufă
    de brebenel ale cărei flori vor rezista mult,
    dacă n-o să vină câinii orașului să-și facă nevoile prea curând.
    Afară începe toamna, o toamnă univocă și previzibilă ca un
    critic literar de la Cluj, sunt pregătită pentru orice și puţin
    mă interesează că moaca mea nu m-ar ajuta să
    intru în cel mai hardcore club berlinez.
    Dacă cineva ar vrea să-mi povestească viaţa
    pe Wikipedia, aș vrea să reţină un singur lucru:
    cum ne ţinem de mână în somn, ca vidrele în apă
    pentru a nu fi purtate de curent
    una de lângă cealaltă.

    un măr roșu

    e vară și tu încă ești lângă mine
    bolborosi parameciul către parameciţa sa și corpul lor comun lumină puţin acvariul
    lângă el patul mișcările noastre respiraţia condimentată ce anume
    din toate astea ar putea schimba conţinutul aerului? două fiinţe
    devenind o punte citoplasmatică o zi obișnuită o întâmplare ca oricare alta
    un bătrân sculptor în grăsime mi-a spus că într-o relaţie
    unul dintre parteneri se atașează definitiv de celălalt și nu
    va mai fi capabil să trăiască pe cont propriu în caz că
    totuși e un comportament ciudat nu prea se întâlnește la oameni
    mai degrabă la protozoare și morse o informaţie de genul ăsta
    e o ambulanţă care nu a ajuns la timp un măr roșu
    devine un măr galben devine un măr maro devine un măr alb
    tapetul se umflă tencuiala se coșcovește pozele cu cei dragi cad
    una câte una și dispar sub moloz nu suntem primii care descoperă asta și totuși
    mutaţiile afective care au avut loc în familiile noastre de-a lungul generaţiilor
    ne fac vulnerabili în faţa schimbărilor sau poate numărul
    greșit de proteine și lipide e cel care ne împiedică să omorâm
    e dimineaţă și lumina trece aproape tomografic peste perne
    acolo unde creierele noastre își spun povești de când erau mici
    fac planuri de vacanţă și râd ca două conopide grăsuţe
    înainte să intre în cuptor

    Acum când sub luna plină se vede Jupiter


    A fost ce-a fost și mai e atât de puţin că nici nu mai contează.
    (Rodica Draghincescu)


    E din nou ziua mea, ceva ce în ultimii ani îmi provoacă
    bucurii intubate și o stranie senzaţie de inadecvare. Am un
    corp nou cu care încerc să comunic și să mă
    înţeleg. Îi ascult nevoile, îi dau odihnă și fier, odihnă și
    Nutella, odihnă și freshuri de portocale. Uneori
    sex, deși în ultima vreme tot mai rar și tot mai greu.
    E greu să icnești la fiecare mișcare, să-ţi pierzi
    elasticitatea, să te clatini de câteva ori deasupra ca o barcă
    gata să se scufunde, să obosești. Să o iei de la capăt
    fără să crâcnești. Sunt un uriaș ou Kinder cu surprize care
    se vrea atins & lins. Și încă n-am ajuns la capătul iubirii.

    Sânii mari pe care mi i-am dorit întotdeauna atrag acum
    privirile preţ de câteva clipe, până când dintr-unul
    ţâșnește laptele și se dărâmă toată șandramaua. Știu,
    alte viitoare mame fac economii, stochează celulele stem
    pentru a le asigura viitorilor copii tinereţe fără bătrâneţe și viaţă
    fără de boală. Eu nu fac nimic pentru copilul meu. Ba dimpotrivă,
    încerc să profit cât mai pot de singurătatea în doi,
    de nopţile în care putem dormi goi. De dimineţile
    leneșe, în care avem timp de întrebări: cum ai dormit?
    ce ai visat? azi plătim sau mai amânăm?
    Și încă n-am ajuns la capătul iubirii.

    Încerc să ascult melodii vesele, să emit doar emoţii pozitive,
    să-mi ajut aproapele, să găsesc pacea, conceptul ăsta nobil și
    evaziv, care a adus mai mult rău decât bine. Închid ochii, sorb din
    fresh, mă-ntreb dacă așa va fi și la mine. Acum când sub luna plină
    se vede Jupiter, mă uit la singura poză developată cu noi doi
    și-mi amintesc vorbele prezentatoarei: Feţele lor se aseamănă și,
    dacă e să-i credem pe cercetători, sunt făcuţi unul pentru celălalt.
    Sunt cea născută în zodia Milf și mă așteaptă bucurii noi.
    Nopţi albe și moviliţe de scutece în gunoi. Și drumuri dese pe autostrada
    dormitor-baie. Și sex pe furiș, pe apucate, după ploaie.
    Și încă n-am ajuns la capătul iubirii.

    it’s just sadness

    It’s not depression, it’s just sadness, the impact of the empty space in your bed
    where love appears and disappears like a rash, a red dot
    on the radar of color blind sailors. It’s not depression, but rather
    a tender disappointment knowing that nothing sets apart a mouth half open
    in the pleasure of orgasm from that of a little girl suffering from nasal polyps, sleeping.
    My hand, caressing the same man for the past four years, and a tennis player’s hand are
    the same: spoiled, swollen, but steady.
    Obedient. Once, I knew how to say words that save, I knew how to assemble cheerful
    androids according to the instructions, how to knit safety nets for acrobats,
    asylums and multinational companies. My presence was desired, felt,
    I used to pass by sensors and they’d recognize me,
    giving me water, soap and light.
    Now no one asks me for anything anymore, I only answer to emails and simple commands
    Please take your card please take your cash please take your receipt.
    But it’s not depression, not even a bit, not even by mistake, although I have a camembert heart,
    and stuck into it the flag of a Habsburgic capital
    where I never want to return. It’s just sadness,
    just a simple demographic phenomenon that will disappear when we will. That thick fog
    that children paint around mountain tops in art class, without which
    the scenery would be incomplete. So don’t worry, don’t
    wonder what language humans speak in monkeys’ dreams, light another cigarette,
    come home whenever you want. I am here, waiting, because it’s not depression, it’s just sadness.

    Lives of others

    I’m reading on Wikipedia about the lives of others,
    about Sven Marquardt, the Berghain bouncer who doesn’t let people
    in the club unless he likes their face, about the Holy Martyr and Saint
    Anastasia, the “Deliverer from Poison” and about Karl
    Lagerfeld’s cat heiress. If anyone tried to
    narate my life on Wikipedia they wouldn’t have any trouble.
    Barely 24, it has something of the cadence and clarity of an IV drip.
    Small and big joys, emotional hues, the things that tear my heart
    to pieces all stand in a line and shine alluringly, like colourful
    pieces of sushi in a box beset by ants. I’ve loved
    only one man, who now turns to me whenever he can’t find his
    words, and that makes me happy. When he’s away, a smoldering sadness
    overtakes me, just like when you’ve been sorting for 3 months
    plastic with plastic, glass with glass, paper with paper and the garbage truck comes
    and throws everything back together. My child, now the size of a bean,
    welcomes the other beans from my lunch salad.
    They contain fibres, magnesium and essential neurotransmitters for memory,
    precise terminology that brings me peace.
    I’m still young, fertile, patient, a hollowwort bush
    whose flowers will last and last,
    unless the city dogs come and soil them any time soon.
    Fall is coming outside, a fall as unambiguous and predictable as a
    literary critic from Cluj, I’m ready for anything and I couldn’t care
    less if my face wouldn’t get me in the most hardcore Berlin club.
    If anyone would like to tell the story of my life
    on Wikipedia, there’s one thing I would like them to remember:

    how we hold hands in our sleep, like sea otters do
    so that the current doesn’t draw them away
    from each other.

    a red apple

    it’s summer and you’re still here by my side

    babbled the paramecium to his lady-paramecium and their common

    body slightly lit up the fish tank

    the bed next to it our movements our spicy breath what exactly

    from all these could change the consistency of the air? two creatures

    becoming a cytoplasmic bridge an ordinary day an event like any other

    and old sculptor in fat once told me that in a relationship

    one of the partners will get attached to the other for good and

    will be unable to live on their own from then on if ever

    still it’s an odd behaviour you don’t really find it in people

    but rather in protozoa or in walruses this kind of information

    is like an ambulance that didn’t make it in time a red apple

    turns into a yellow apple turns into a brown apple turns into a white apple

    the wallpaper swells up the plaster cracks off photos of dear ones fall

    one by one and disappear under the rubble we are not the first to discover that and still

    the emotional mutations that occured in our families over generations

    make us vulnerable to change or maybe it’s the wrong number

    of protein and lipid what’s keeping us from killing

    the morning comes and the light slices almost like a CT scan over the pillows

    where our brains tell stories to each other from when they were little

    make holiday plans and laugh like two chubby cauliflowers

    about to get into the stove

    Now that under the full moon we can see Jupiter

    What has been, has already been and there’s so little left that it doesn’t even matter.
    (Rodica Draghincescu)

    It’s my birthday again, something that in the past years has caused me
    intubated joys and a strange feeling of inadequacy. I have a
    new body that I’m trying to communicate and get along with.
    I’m listening to its needs, I’m providing it with rest and iron supplements, rest and
    Nutella, rest and fresh orange juices. Sometimes with
    sex, although lately it has become less and less often and more and more difficult.
    It’s difficult to groan at every move, to lose
    your flexibility, to lurch on top a couple of times like a sinking boat,
    to get tired. To start all over again
    without complaining. I am a huge Kinder surprise egg that
    wants to be touched & licked. And I still haven’t gotten to the end of love.

    The big breasts I’ve always wanted catch
    the eye now for a few moments, until milk squirts out of
    one of them and everything falls apart. I know,
    other mothers start saving, stock stem cells
    to make sure their future children will have everlasting youth and a life
    without disease. I’m not doing anything for my child. On the contrary,
    I’m trying to enjoy the loneliness in two,
    the nights we can sleep naked, while I still can. The lazy
    mornings, when we have time to ask questions like: how did you sleep?
    what did you dream about? do we pay today or do we postpone?
    And I still haven’t gotten to the end of love.

    I’m trying to listen to happy songs, to only give off positive vibes,
    to help my neighbour, to find peace, this noble and evasive
    concept that has brought more damage than good. I close my eyes, I sip on the
    fresh juice, I wonder if if it will be like that for me too. Now that under the full moon
    we can see Jupiter, I look at the only developed photo of the two of us
    and I recall the presenter’s words: Their faces are similar and,
    according to the scientists, they are made for each other.
    I’m the one born under the sign of Milf and new joys await me.
    Sleepless nights and piles of diapers in the trash. And frequent trips on the
    bedroom-bathroom highway. And furtive, snatchy sex, after the rain.
    And I still haven’t gotten to the end of love.

  • Kr Sz

    Bio

    Krista Szöcs (n. 1990, Sibiu) a terminat masterul la Facultatea de Litere și Arte din Sibiu, cu o disertație despre post-punk și poezie. Este editor al revistei Zona Nouă și unul dintre organizatorii festivalului cu același nume. În anul 2013 a debutat cu volumul de poezie Cu genunchii la gură, iar în 2017 i-a fost publicată o plachetă, locked in silence, în cadrul proiectului Poetry will be made by all, din Zürich. În prezent locuiește în Germania.

    Berlin

    Statement

    Emily Dickinson spunea că atunci când citește o carte și simte că întreg corpul ei e foarte rece încât niciun foc nu o mai poate încălzi, atunci e poezie. Și poate că acesta e rolul poeziei, să trezească din tine cele mai întunecate și reci simțiri și să te facă să le observi. Poate căldura o să vină când, ocazional, ești purtat de echilibrul moleculelor din aer, reabsorbit de materii care nu sunt urgente, dar pentru tine necesare. Un fenomen de adaptare a poziției salvatoare, chiar dacă nu are nimic de-a face cu un organism în plină mișcare prin lumea absorbită de înțelegerea profundă a ei.

    “Poezia Kristei Szöcs, extrem de muzicală, extrem de depresivă, este puternică în sensul în care cineva poate sa ajungă la un limbaj al semnelor diseminării sentimentelor într-o lume pe care eu niciodată nu am să o pot vedea, dar pe care mi-o imaginez ca pe o lume a unei splendori depresive și asumate.”

    Angela Marinescu

    “Nici excesul, nici Berlinul nu sunt ceea ce par a fi atunci când călătorești cu Krista. Și nici măcar poezia, deși ea e prezentă peste tot, ea unifică lumile între ele. Et in Berlin ego.”

    Svetlana Cârstean

    în acest loc

    am dansat în întuneric
               și nimeni
           nu a vorbit cu mine
    am simțit capul cum vrea să se
        desprindă și să se așeze
    încet
               pe colțul mesei

    am scuipat în întunericul ăsta
    și s-a făcut liniște

    nu vorbi cu tine nu vorbi niciodată cu tine

    ai grijă la oamenii plictisiţi
    aşază-te în linie cu ei şi priveşte
    picioarele
    cum stau unul lângă celălalt


    dacă cei de lângă tine încep să alerge
    nu alerga şi tu
    n-ai şti dacă vântul te va bate
    direct în faţă

    nu îţi spun că nu vor fi victime
    le vei privi
    ca pe hainele aranjate minuţios
    în dulapuri

    chipul se va şterge
    vor rămâne doar câteva imagini
    în cea mai frumoasă parte a
    creierului

    sintetizator fals


    știu că până acum tăcerea era caracteristică. m-am contrazis.
    la jumătatea melodiei tobele s-au auzit mai tare


    nu am mai rezonat cu fericirea de
    scurtă durată

               am vrut mai mult pentru
               că cineva mi-a spus
               m-am săturat să fiu mizer
               vreau să fiu happy

    oameni care simt
    într-o limbă diferită
    bule din comics-uri unde completez
    doar cu fraze traduse atent

    m-am decis, bineînțeles, să acționez

               tăcerea ne-a surprins
               pe amândoi
               jonasi în burta unei balene


    o parte din mine poate să fie
    absolut reală
    în timp ce locul prin care mă
    plimb e o comedie

    personaj artificial
    pentru care nu mai pot lăsa
    lumina farului
    aprinsă

    încă un prieten cu care am pus
    pauză
    cealaltă parte din mine
    nu ghidează nicăieri

    locul prin care mă plimb
    nu e în pădure
    nu e bătătorit de anchetatorii
    care caută persoanele
    încă dispărute
    pentru că se apropie
    crăciunul

    dacă continui abuzul
    lumina farului o să mă orbească
    privesc în distanță
    văd casa unde trebuie să
    aștept

    personaj artificial
    ghidat de alexa
    pe holurile din lemn

    in this place

    I danced in the dark
               and no one
           spoke to me
    I felt my head wanting to
        come off and rest
    slowly
               on the corner of the table

    I spat in this darkness
    and it went quiet

    don't talk to yourself don't ever talk to yourself

    beware of bored people
    get in line with them and watch
    the feet
    standing next to each other


    if those next to you start running
    don't run as well
    you wouldn't know if the wind blows
    straight into your face

    I'm not saying there won’t be any victims
    you'll look at them
    like carefully folded clothes
    in closets

    the face will fade
    there will only be a few images left
    in the most beautiful part of
    the brain

    off-key synthesizer


    I know that so far silence was typical. I contradicted myself.
    mid-song the drums went louder


    short term happiness
    stopped appealing to me


              I wanted more because
              someone told me
              I’m sick of being miserable
              I want to be happy


    people that feel
    in a different language
    comic speech bubbles that I fill in
    only with carefully translated phrases

    I decided to act, of course



              silence surprised
              us both

              jonases in the belly of
              a whale


    a part of me can be
    absolutely real
    while the place I walk
    through is a comedy

    artificial character
    for whom I can no longer
    keep the lighthouse lights
    on

    one more friend I took
    a break from
    the other side of me
    doesn’t lead anywhere

    the place i walk through
    is not in the woods
    is not trodden by the investigators
    looking for still missing persons
    because christmas is
    coming

    if I continue the abuse
    the light from the lighthouse will blind me
    I look into the distance
    I see the house where I’m supposed to
    wait

    artificial character
    guided by alexa
    through the wooden hallways

  • Amilin-Teodora Mitu

    Bio

    Amilin-Teodora Mitu are 11 ani. Poemul ei a fost scris la “Incubatorul de lectură” coordonat de Svetlana Cârstean și Ana Maria Sandu - pornind de la un vers al Simonei Popescu


    Eu am venit pe lume ca să văd
    Un loc plin de goliciune
    Ca să văd cum este să fii fată
    Să simt cum trece soare, lună,
    Fără pic de fază bună
    Ca să văd cum trece
    Îmbătat cu apă rece
    Omul, trecătorul,
    Pesimistul, optimistul
    Și soarele care are
    O floare, o singură floare
    Care nu strălucește
    Lumină nu vestește, dar
    Trece, trece printre noi
    Și prin vânturi și prin ploi
    Trece și ne trece, printre
    Degete
    Ca apa, dar mai repede,
    Imperceptibil, trece.


    I came into this world to see
    A place full of emptiness
    To see how it is to be a girl
    To feel how the sun, the moon pass
    With no good phase at all
    To see how the man, drunk on cold water
    Passes, the passer-by,
    The pessimist, the optimist
    And the sun that has
    One flower, one single flower
    That doesn’t shine
    That doesn’t bring light, but
    Passes, passes through clouds
    Through winds and through rain
    It passes and it passes us, through
    Our fingers
    Like water, but faster,
    Imperceptibly, it passes.